„Rezultatele activităţii SIE trebuie să se recunoască în strategiile politice”

Vlad Mixich: Sunteţi de mai bine de un an la conducerea unui serviciu secret. În trecut aţi fost coordonator adjunct la SECI, unde v-aţi ocupat de combaterea crimei organizate şi a traficului ilegal. În acea calitate aţi avut intersectări cu serviciile secrete din regiune?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Cel mai de succes proiect al Iniţiativei de Cooperare Sud-Est Europeană îl reprezintă bine-cunoscutul centru de combatere a criminalităţii transfrontaliere din sud-estul Europei, organizat la Bucureşti, care grupează organismele cu competenţe pe acest subiect din toate statele sud-est europene. Ceea ce a trebuit să facă perioada sa de configurare ţinea, paradoxal, mai puţin de o activitate specifică cât de o pedagogie a cooperării între ministerele de interne din aceste state.

Dar cooperarea între 10-12 parteneri nu se realizează prin reflex. Când s-a înţeles foarte bine că unirea face puterea şi că traficul transfrontalier nu poate fi izolat pe o secvenţă naţională, ci pretinde o cooperare pe orizontală între toate organismele de gen din statele de tranzit, în momentul acela lucrurile au început să devină limpezi pentru toţi. Vă pot spune că, prin intermediul reprezentanţilor statelor participante la acest proiect instituţional reuşit, aveam acces la informaţie confidenţială.

Vlad Mixich: Aţi avut o experienţă în acest domeniu încă înainte de a ajunge să conduceţi Ministerul Afacerilor Externe?

Mihai-Răzvan Ungureanu: E mult spus. Eram mai curând un beneficiar, nu eram angrenat la nivel operativ. Nivelul operativ aparţine, evident, instituţiilor care aveau în mod direct competenţe.

Vlad Mixich: Aşadar, Mihai-Răzvan Ungureanu nu este un spion?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Nu. Este un manager. În momentul acesta este manager al SIE şi cadru didactic universitar.

Vlad Mixich: Explicaţi-ne cum poate fi condus un serviciu secret de către un om din afara cercului de încredere care caracterizează acest serviciu?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Două precizări: una semantică şi una ca răspuns. Cea semantică: prefer să ne referim la instituţiile de natura celei pe care am onoarea să o reprezint, ca fiind instituţii cu caracter special, nu secret. Ele operează într-adevăr cu o marfă foarte volatilă, care este informaţia secretă, dar modul în care aceasta instituţie se inserează între toate celelalte componente ale sistemului naţional de securitate este public. Cum tot publice sunt şi mecanismele de control. Însă activitatea în sine, datorită nivelului ridicat de confidenţialitate pe care îl pretind informaţiile obţinute, este aparte.

Este specială, are metode speciale. Metode care nu ţin nici de instrumentarul istoricului, nici de cunoaşterea politică. Ţin de o cu totul altă tehnologie a obţinerii răspunsurilor la întrebări. Drept pentru care prefer să vorbim despre instituţii cu caracter special, servicii speciale, şi mai puţin despre servicii secrete, pentru că atribuţiile nu sunt deloc secrete. Şi, cel puţin teoretic, rezultatele activităţii ar trebui să se recunoască în actul de decizie, în strategiile politice pe care le construieşte şi le instrumentează apoi executivul. 

Vlad Mixich: Aceasta este clarificarea semantică, dar răspunsul?

Mihai-Răzvan Ungureanu: După cum ştim, încrederea este o valoare friabilă, care se construieşte greu şi se corodează foarte repede, fie din cauze subiective, fie din cauze contextuale. Acelaşi lucru se întâmplă şi între oameni, între caractere şi intre instituţii. Am ocupat portofoliul externelor având un antecedent de funcţiune ca secretar de stat şi o activitate politico-diplomatică aflată, măcar în anumite episoade, în tangenţă cu activitatea serviciilor speciale.

Ţinând cont de aceasta, dar şi de rostul meu managerial în fruntea acestei instituţii, nu s-a pus şi nu s-a ridicat o problemă de încredere. Şeful unei instituţii este capul care guvernează, cu succes sau asumându-şi eşecul, parcursul de activitate al Serviciului. Ceea ce se pretinde unui manager nu este neapărat cunoaşterea în detaliu a operaţiunii, ci creşterea performanţei profesionale, utilizarea optimă a resurselor umane, logistice, financiare, de credibilitate, de imagine, şi, nu în ultimul rând, o bună comunicare a informaţiei către factorii de decizie abilitaţi prin lege să o primească şi să o valorifice. Acesta este rostul unui şef de serviciu.

Sigur că el are acces la cunoaştere. Însă cunoaşterea presupune cel puţin o raţiune subiectivă, de care un şef de serviciu trebuie să ţină cont nemijlocit: respectul absolut al statului de drept, al regimului democratic şi al legilor în vigoare. Or, aceasta creează cel puţin o tensiune între ceea ce poate un Serviciu care spionează indiferent de legile aplicabile altor entităţi politice în afara României şi modul moral în care informaţia urmează să fie valorificată în beneficiul interesului naţional.

„Informaţia se obţine oricum, oricând, oriunde. Cu excepţia teritoriului românesc!„

Vlad Mixich: Există o separaţie între modul în care informaţia este obţinută şi  felul în care informaţia este folosită?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Sigur că da.

Vlad Mixich: Adică informaţia este obţinută...

Mihai-Răzvan Ungureanu: ...Oricum, oricând, oriunde. Cu excepţia teritoriului românesc, natural. Modul în care este folosită se supune însă rigorilor statului de drept, rigorilor care traduc interesul naţional în decizii executive.

Vlad Mixich: O deviză potrivită ar fi “scopul scuza mijloacele”?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Fără discuţie. Pentru că este una dintre formulele cele mai vii ale modului în care poţi fi patriot. Să îţi ajuţi ţara indiferent de context şi indiferent de riscuri.

„SIE este o instituţie complet reformată!”

Vlad Mixich: Haideţi să înfruntam suspiciunile celor mai mulţi români când vine vorba despre serviciile secrete. Câţi dintre membrii actuali ai SIE au lucrat în Securitate înainte de 1990?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Sunt foarte puţini. De fapt, SIE nu mai este nicicum ceea ce s-ar fi putut înţelege prin SIE înainte de 1990, ca structură specializată a Securităţii. El a devenit autonom şi complementar SRI la începutul anilor ‘90 şi, cu paşi mărunţi, uneori cu ezitări, alteori cu salturi spectaculoase, în funcţie şi de oameni, în funcţie şi disponibilitate, în funcţie şi de modul în care i se acordă încredere de către decidentul politic în ansamblu, s-a transformat, adaptându-se continuu până la un punct când adaptarea succesivă la context s-a vădit insuficientă.

Şi acest moment este anul 2002, când succesul candidaturii româneşti la NATO era aproape garantat. Prezenţa ca stat membru în NATO a schimbat în termeni absoluţi paradigma de securitate a României, cu tot ceea ce înseamnă ea: de la structura Ministerului Apărării Naţionale până la structurile serviciilor speciale. Această schimbare de paradigmă a determinat o modificare radicală, de structură, a SIE în ansamblul său. Nu mă refer doar la personal, ci şi la structura şi la obiectul de activitate şi la strategiile de dezvoltare, la absolut tot ceea ce înseamnă o instituţie. 

Vlad Mixich: Care erau obiectivele acestei reforme?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Primul viza compatibilizarea Serviciului cu serviciile care deveneau automat servicii partenere în interiorul NATO. Asta însemna garantarea unui dialog profesional continuu, coerent, real, credibil şi orientat spre rezultat. Toate celelalte structuri de gen nu te recunoşteau ca partener în condiţiile în care păstrai piese din structurile vechi, în condiţiile în care aveai reflexe insuficient modernizate, în condiţiile în care nu exista o reformă de mentalitate.

Compatibilizarea a însemnat destructurarea şi reconstruirea serviciului; acest lucru s-a făcut pe o matrice combinată occidentală, care a repus casa în funcţiune altfel, pe acelaşi teritoriu românesc, dar în cu totul şi cu totul alt sistem, cu foarte multe alte cărămizi şi cu o altă calitate a personalului. Trebuie să înţelegeţi că acest proces de transformare radicală a serviciului nu s-a petrecut peste noapte. A beneficiat şi de un context bun: consilierea externă. A beneficiat de ajutorul nediscriminat al partenerilor, care aveau la rându-le interes ca România să aibă o structură de spionaj eficace, puternică, orientată spre cooperare. A mai beneficiat de contextul schimbării de generaţii, din ce în ce mai vizibil din 2002-2003 încoace, şi de tipurile specifice de profesionalizare.

Ceea ce a făcut ca, după patru-cinci ani, să nu mai putem vorbi despre un proces de reformă pentru că Instituţia este complet reformată. Şi nu e o pledoarie pro-domo, ci este purul adevăr. Dintr-o Dacie, SIE s-a transformat într-un Rolls-Royce, care a abandonat toate istoriile vechi, biografiile păcătoase, dar care a internalizat ceea ce reprezintă zestrea de experienţă a oricărui serviciu, şi acesta este know-how-ul.

Vlad Mixich: Modelul a fost preluat de la partenerii nord-atlantici?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Da. Era nevoie nu doar să vorbim aceeaşi limbă cu partenerii noştri, ci să şi avem acelaşi aparat fonetic. Or, chestiunea aceasta nu se putea face decât destructurând şi reconstruind. Mai este o chestiune care ţine de reformă de mentalitate. Repet, ajutată de context. Dintr-o dată, de la un regim autarhic, cum era în felul ei Securitatea, se ajunge la un regim de lucru în care partenerii reprezintă ingredientul esenţial al succesului. Nu mai eşti singur, eşti parte dintr-o familie. O familie care te sprijină şi pe ai cărei membri ii sprijini.

Securitatea statului tău primează, dar contează şi securitatea partenerilor tăi. Securitatea statelor din care partenerii provin se distribuie şi asupra activităţii tale. Altfel spus, nu suntem singuri, ci parte dintr-o reţea în care fiecare piesă componentă are un specific de acţiune, are competenţe geografice evidente, are utilizări de resurse în funcţie de strategiile naţionale şi de strategiile alianţelor. Prezenţa într-o asemenea familie nu doar că amplifică rezultatele, nu doar că măreşte aria de cuprindere a ceea ce poate obţine un serviciu special, ci conferă marele sentiment de confort pe care îl ai când ştii că nu eşti singur împotriva pericolelor. 

„SIE oferă expertiză în exterior altor parteneri din cadrul NATO”

Vlad Mixich: SIE este aşadar alcătuit din membrii unei noi generaţii. Dar cine au fost maeştrii, profesorii acestei noi generaţii?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Argumentul de vârstă nu este determinant pentru eficacitatea cuiva. Un spion se formează în ani. Nu există genii în spionaj care să apără de pe băncile facultăţii. Şi când vă spun aceasta trebuie să vă imaginaţi un lucru: restructurarea unui serviciu presupune între altele modificarea politicilor de recrutare. Recrutarea este un proces delicat, pentru că nu poţi să devii peste noapte parte din întregul numit instituţie specială. Persuasiunea nu este chimică, nu este instantanee şi, ceea ce e foarte important, evocă mai curând riscurile decât beneficiile. Beneficiile de multe ori s-ar putea să fie mărunte, foarte lumeşti. Riscurile nu sunt însă deloc lumeşti, sunt tangibile, sunt reale. Inclusiv riscul vital. Politica de recrutare înseamnă astăzi, de exemplu, a alege din o mie de candidaţi opt oameni. Şi din opt oameni, după ce se trece prin rigorile unei educaţii de specialitate, să rămână doar cinci.

Vlad Mixich: Cine sunt profesorii?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Profesorii sunt profesioniştii care au experienţă convertibilă în pedagogie specifică.

Vlad Mixich: Vă întreb cu gândul la perioada în care s-au format aceşti profesori. De exemplu, chiar adjuncţii dumneavoastră sunt formaţi la şcoala anterioară lui 1990.

Mihai-Răzvan Ungureanu: Asta are mai puţină importanţă. În primul rând, procesul de acumulare profesională este lung, se consumă în ani şi nu garantează eficacitatea. Îţi trebuie mult mai mult pentru a ajunge unde trebuie. În al doilea rând, nu criteriul de vârstă este în acest caz determinant, ci modalitatea în care poţi aprecia rezultatul activităţii. Acest rezultat nu este alocat unei generaţii, ci depinde strict de capacitatea profesională individuală şi doar în funcţie de acest criteriu valorifici oamenii şi Instituţia. Un lucru este clar: Serviciul a avut componenta de elita informaţională dintotdeauna. 

Vlad Mixich: Indiferent de regimul sub care...

Mihai-Răzvan Ungureanu: Nu, nu indiferent de regim. În momentul În care activitatea unui serviciu de informaţii este ordonată ideologic, pot exista şi profesionişti cum poate la fel de bine să existe şi poliţie politică. Ceea ce ne interesează pe noi este ca, într-un regim democratic, un asemenea serviciu să posede elita celor care pot obţine informaţie din exterior şi, în al doilea rând, capacitatea de a transforma informaţia cantitativă în concluzie de calitate. Această capacitate ţine intim de caracterul intelectual aparte al activităţii. Sunt foarte mulţi oameni tineri în aparat... 

Vlad Mixich: Ceea ce poate fi o slăbiciune...

Mihai-Răzvan Ungureanu: Ceea ce poate fi la fel de bine o slăbiciune. Dar sunt foarte mulţi oameni tineri care au deja experienţă serioasă, apreciabilă, de exterior. Noi am ajuns, după aceşti ani de transformare, să oferim expertiză de recrutare şi de operare în exterior altor parteneri din cadrul NATO. Iar dacă Instituţia nu s-ar fi transformat radical, chiar vorbind foarte puţin despre ceea ce reprezintă ea, astăzi nu ne-am fi putut referi la un Serviciu de Informaţii Externe puternic si recunoscut ca atare de către serviciile care sunt, la modul popular, foarte puternice.

Vlad Mixich: Este SIE un serviciu de informaţii puternic?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Este.

„SIE nu este Parchet. Este un serviciu care obţine informaţie.”

Vlad Mixich: Pe site-ul Poliţiei Române există o listă a celor mai căutaţi infractori din România. Care sunt rezultatele activităţii SIE în aceste cazuri? Puteţi să ne spuneţi când vor fi ei prinşi?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Aceasta nu este o întrebare pe care trebuie să mi-o puneţi mie.

Vlad Mixich: Aveţi informaţii despre ei? Ştiţi unde sunt?

Mihai Răzvan Ungureanu: Aceasta este o întrebare pentru care va trebui să aveţi certificat ORNISS. A obţine informaţia şi a o utiliza apoi, în funcţie de interesul naţional, sunt aspecte complet diferite care nu amestecă întotdeauna Serviciul de Informaţii Externe. Serviciul are o competenţă clară în a obţine informaţia. Modul în care este ea procesată şi felul în care se transformă într-o decizie de orice tip este dincolo de aria de competenţă a Serviciul de Informaţii Externe. Şi este foarte bine că este aşa.

Pentru că într-un stat democratic, puterea trebuie nu doar compartimentată, ci convocată în aşa fel încât să dea rezultat printr-o activitate de colaborare şi nu prin activitatea unei singure instituţii. Prin urmare, nu trebuie să privim Serviciul de Informaţii Externe ca având o sumă de competenţe pe care alte instituţii din ţară le au. El nu este nici Parchet, nici putere judecătorească. Este un serviciu care obţine informaţie.

Vlad Mixich: Câţi parlamentari din subcomisia de control al SIE posedă certificatul ORNISS?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Aceasta este o întrebare pe care trebuie să o adresaţi tânărului preşedinte al subcomisiei respective.

Vlad Mixich: Pentru a putea avea acces la informaţii confidenţiale, parlamentarii au nevoie de acest certificat ORNISS. Există voci din societatea civilă care susţin că, în acest fel, se pune la dispoziţia serviciilor o pârghie de control asupra parlamentarilor din subcomisiile speciale...

Mihai-Răzvan Ungureanu: Nu ştiu cum s-ar simţi un parlamentar dacă i-aţi pune problema astfel. Pentru că a insinua că Parlamentul, prin comisiile de specialitate destinate controlului, trebuie pus sub semnul întrebării în ceea ce priveşte nu competenţa sa, cât buna sa credinţă faţă de actul de control, este în opinia mea nu doar un gest riscant din punct de vedere etic, este un gest antidemocratic. Parlamentul este suma aleşilor poporului, indiferent care este opinia noastră despre el şi despre compoziţia sa umană, indiferent de percepţiile noastre subiective.

Legislativul reprezintă axa unei democraţii şi trebuie interes ca atare. Ceea ce garantează certificatul ORNISS, în întâlnirile pe care le avem cu membrii comisiei, este accesul la tipul de informaţie confidenţială, acces pe care legea îl permite în condiţiile obţinerii acestui certificat. Iar legea informaţiilor clasificate este foarte clară. Ce este secret nu poate fi făcut public, iar în categoria secretelor există diverse niveluri de acces. Toate statele NATO au un organism asemănător ORNISS.

Dar trebuie să înţelegeţi care este şi perspectiva Serviciului. Avem tot interesul ca mecanismul de control să fie eficace pentru ca numai pe baza unui control onest, în funcţie de competenţe şi în funcţie de capacitatea de cuprindere, Serviciul poate să demonstreze că îşi duce activitatea prin respectarea legilor şi că aceasta este în deplină concordanţă cu obiectivele de securitate naţională care au fost enunţate în diferite foruri: de la CSAT la decizii guvernamentale sau hotărâri ale Parlamentului.

În acest fel se poate proba modul credibil şi onest în care se desfăşoară activitatea Serviciului. În concluzie, raportul dintre mecanismul de control şi obiectul controlat este în avantajul obiectului controlat în egală măsură în care este în avantajul contribuabilului, care are posibilitatea să afle, în funcţie de ceea ce legea îi permite să afle, cât de corectă este activitatea serviciilor speciale.

„Nu-mi permit decât o judecata instituţională!”

Vlad Mixich: Aţi avut o colaborare foarte bună cu precedenta comisie de control a SIE şi cu preşedintele ei, domnul Cezar Preda. Din declaraţiile dumneavoastră şi ale lui Cezar Preda se pare că a fost vorba de o dragoste la prima vedere. Aţi avut doar rezultate bune...

Mihai-Răzvan Ungureanu: Aici nu este vorba de mariaj şi nici de declaraţii de circumstanţă. A fost o comisie corectă, bine condusă, care şi-a desfăşurat activitatea fără nici o piedică, fără nici o cenzură. Este meritul managementului de comisie. Comisia a fost promptă în aşa fel încât crizele de imagine prin care trece la un moment dat un serviciu special să aibă întotdeauna un răspuns instituţional articulat. Asta ce înseamnă? Răspunsuri clare la întrebări clare, niciodată interpretabile politic, comisia a acţionat unitar indiferent din cine era compusă, pentru că tot spectrul de reprezentare parlamentară există în comisie. Nu pot decât să am o memorie foarte bună a acestei colaborări şi pot gândi la fel de optimist pentru colaborarea pe care o vom avea cu noua subcomisie de control a SIE.

Vlad Mixich: Deşi preşedintele acestei noi comisii este destul de controversat. Au apărut foarte multe informaţii în presă referitoare la anturajul domnului Petru Gabriel Vlase, din care fac parte Iacubov, Sechelariu, s-a vorbit şi de o anterioară apropiere a dânsului de SRI. Aceste date oferă nişte premise bune pentru viitoarea colaborare?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Iarăşi pornim de la o prezumţie care nu face parte defel din filosofia mea instituţională. Pentru mine este un membru al Parlamentului, votat în aceasta poziţie.

Vlad Mixich: Din moment ce este votat este recomandabil unei colaborări...

Mihai-Răzvan Ungureanu: Este un membru al Parlamentului.

Vlad Mixich: ...indiferent de antecedentele lui personale?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Dumneavoastră contrapuneţi o prezumţie de ordin moral unei judecati de ordin instituţional. Judecata mea este pur instituţională. Ca manager al unei asemenea structuri nu-mi pot permite decât judecată instituţională.

Vlad Mixich: Spuneţi-ne va rog, care ar trebui să fie calităţile principale ale unui candidat de succes pentru SIE?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Răspunsul e lung şi el este mai bine detaliat în pagina de web a Instituţiei decât as putea-o face aici. E vorba de multe calităţi care se desfăşoară mai curând la vârsta adultă decât în tinereţea dinamică. Sigur, interesează cei foarte inteligenţi, dar care nu sunt fixaţi doar în biblioteca sau într-un proiect autist de cercetare, ci oameni care pot avea, în acelaşi timp, inteligenţa tactică aptă să-i facă adaptabili la orice context în care ajung. Ceea ce presupune o altă constituţie psihică, de o conformaţie aparte şi cu o tărie aparte, pentru a putea funcţiona în exterior sub mai multe identităţi.

Asta nu este atât de simplu. În al doilea rând, există o condiţie de natură etică pe care un candidat trebuie să o invoce des pentru ca ea reprezintă răspunsul imediat la orice limitare conştientă a propriilor libertăţi. Căci a munci într-un asemenea loc presupune o diminuare apreciabila a libertăţilor proprii: de la libertatea de călătorie la libertatea opţiunilor emoţionale, de la libertatea de dialog la liberul arbitru. Este o rigoare cvasi-militară, în care regulile nu sunt negociabile. Condiţia de care pomeneam este patriotismul.

Vlad Mixich: Care este deasupra oricăror argumente morale?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Da. Obligaţia de a servi interesul naţional, care are forme foarte concrete indiferent de risc, indiferent unde, indiferent când, indiferent cum, este unul dintre înţelesurile cele mai profunde, dar şi cele mai angajante etic. Aceasta presupune un alt mod de comportament faţă de sine, alte reflexe subiective, o anume autovalorizare în funcţie de ţinta pe care o fixează interesul naţional coborât în detalii tehnice precise.

Presupune în acelaşi timp, cumva auto-motivant, o coerenţă în carieră care să se vădească în ani. Nu poţi intra într-o instituţie de acest gen, crezând că faci o buclă în viaţa înainte de a reveni în mediul în care libertatea se subînţelege. Este o meserie...  

Vlad Mixich: ... de care nu mai scapi niciodată?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Care selectează foarte bine valorile, tocmai pentru că indicatorul de profesionalism, calitatea informaţiei, e cuantificabil. Nu măsori informaţii, ci măsori calitatea informaţiei şi efectul ei real, de la capacitatea de previziune până la inteligibilitatea ei. Iar după asemenea criterii precise, selecţia între cei foarte buni, cei de nivel mediu şi cei care au de recuperat e aproape chirurgicală. Numai ca întotdeauna cei care au ceva de recuperat au o şansă. Pentru ca nu poţi să ştii niciodată peste ce dai.

“Cadrul legal nu mai este astăzi confortabil pentru activitatea SIE”  

Vlad Mixich: Serviciile secrete din România funcţionează sub semnul unui pachet de legi ale siguranţei care provin de la începutul anilor ’90. Vă simţiţi confortabil cu această legislaţie învechită?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Faţă de sistemul legislativ actual, legea de funcţionare a SIE din 1998 este cea mai nouă. Legea Siguranţei Naţionale provine din 1991 şi legea de funcţionare a SRI din 1992. Dar astăzi, cadrul legal nu mai este confortabil pentru activitate cu atât mai mult cu cât statutul României este complet schimbat, iar legile nu au flexibilitatea necesară pentru a ţine cont de modificarea de context politic prin care a trecut România, odată ajunsă membră a NATO şi a UE. 

Vlad Mixich: În Parlament aşteaptă la rând, deja de doi ani, un nou pachet de legi ale securităţii naţionale. Aveţi un set anume de aşteptări de la aceste legi?

Mihai-Răzvan Ungureanu: În primul rând aşteptăm un bun echilibru între îndeplinirea obligaţiilor şi mijloacele şi resursele care sunt puse la dispoziţie. Sigur, pe baza unei gândiri calitative optimizante: rezultate maxime obţinute din resursele posibile. Asta înseamnă, de fapt, calitate versus cantitate. Dar legea trebuie să preia acest principiu şi să-l  internalizeze.

Pentru că, deocamdată, ţine de competenţa managerială în loc să ţină de suportul legal. În al doilea rând, aşteptam întărirea mecanismului de control parlamentar. Este opţiunea noastră din raţiunile pe care vi le-am spus înainte. Avem nevoie de un mecanism de control la rândul său credibil public pentru ca, altminteri, activitatea însăşi controlată nu este credibilă.

Vlad Mixich: Care sunt mijloacele prin care se poate produce o asemenea întărire a mecanismului de control?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Sunt nenumărate chestiuni de ordin strict tehnic. De la regularizare la teme, de la subiectele care pot fi făcute transparente la subiectele care sunt clasificate. Repet: eficacitatea şi credibilitatea mecanismului de control parlamentar constituie o garanţie a credibilităţii şi a eficacităţii activităţii în sine. Şi mai este ceva... Controlul parlamentar este vectorul de imagine de care o instituţie cum este un serviciu special poate să ţină cont. Un cadru legislativ coerent garantează comunicarea pe orizontală ca şi comunicarea între diferitele piese ale legislativului şi ale executivului.

Eficientizează în mod natural activitatea de informaţii. Nu o transformă într-un obiect insular. Îi dă forţă unei cooperări. Legea trebuie să internalizeze acest principiu. Legile de la care s-a pornit în 1991 erau legi de definire şi abia după aceea erau legi de funcţionare. Or, ceea ce ne trebuie acum nu mai sunt legi de definire, pentru că există competenţe foarte clar specificate. Legea va face trimitere la ele în primele articole. Avem nevoie de articole de lege care să oblige la un anumit tip de cooperare. La o rutină de dialog, la o rutină de sinteză, la o rutină de acţiune comună dacă este necesară...

Vlad Mixich: Dar cooperarea între instituţiile statului lasă de dorit în acest moment?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Nu, nu.  Legile vechi nu reproduc ceea ce se întâmplă în mod real. În mod real cooperarea există şi are rezultate cât se poate de vizibile, are rutină. Dar este foarte bine să fie sprijinita pe lege. Or, pe legi din 1992, când această chestiune reprezenta un deziderat nu o realitate, nu ai cum... Ceea ce iarăşi legea nu evocă este participarea SIE la securitatea unui spaţiu mai mare decât teritoriul naţional. Este vorba de securitatea euro-atlantică.

Aceasta presupune o altă rutină de cooperare cu serviciile partenere. Legile nu fac referinţă la aşa ceva. Parteneriatele sunt constituite pe decizii ale CSAT-ului, legea trebuie să fie însă cea care vorbeşte despre ele. Participarea la securitatea spaţiului euro-atlantic înseamnă, în virtutea articolului 5 al Tratatului de la Washington, participarea şi la securitatea naţională a altor parteneri. Şi asta trebuie să spună legea.

Vlad Mixich: Dar de ce acest pachet de legi a fost atât de întârziat?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Răspunsul la întrebarea dumneavoastră nu este la mine. La legile siguranţei s-au făcut observaţii la peste 100 de articole din cele 6 legi. Când au trecut prin guvern aproximativ o treime au fost acceptate şi înaintate Camerei Deputaţilor, ca amendamente posibile. 

„Nu vreau sa mai fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu”

Vlad Mixich: Spuneţi-ne: mai sunteţi membru PNL?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Nu. Sunt suspendat din activitatea politică de doi ani. Nici calitatea de la SECI nu era compatibilă cu activismul politic, iar în fruntea serviciilor cu atât mai puţin. Chiar dacă legea nu ar vorbi explicit despre asta, este natural ca numirea în fruntea serviciului să presupună o garanţie absolută de obiectivitate. Iar faptul că, la votul din Parlament am obţinut o mare majoritate, este efectul direct al reprezentării acestei garanţii de neutralitate.

Vlad Mixich: La împlinirea a 40 de ani dorinţa dumneavoastră sună aşa: "vreau să văd minunile pe care le aştept de atâta vreme". Care sunt acele minuni pe care le aşteptaţi?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Nu sunt multe. E o lista foarte scurtă. Nu vreau să mai fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu. M-am saturat. Am auzit părinţii mei făcând parte dintr-o generaţie de sacrificiu, bunicii mei făcând parte dintr-o generaţie de sacrificiu... Am obosit. 

Vlad Mixich: În prezent aveţi un acces privilegiat la informaţie. Pe viitor, acest acces va oferi o deschidere specială ca istoric?

Mihai-Răzvan Ungureanu: Este o veritabilă provocare intelectuală. Pentru că adevărata concluzie academică a unui parcurs de acest gen, prin Ministerul de Externe şi printr-un serviciu special de informaţii, este mărirea exponenţială a potenţialului de înţelegere. Iar acesta este un privilegiu rar: să poţi înţelege şi să poţi avea explicaţii.